DIMINEAȚA AMNEZICĂ

Și într-o bună dimineață
m-am trezit plîngînd.
Da, plîngînd, plîngînd!
În hohote!
De fapt propriile mele hohote de plîns
m-au trezit
cu zgîlțîielile lor.
Am mai avut timp să surprind
două lacrimi grăbindu-se pe obraji
spre inundata față de perna.
Mă simțeam ca-n "Lacustra"
Și nici măcar nu-mi aminteam
ce visasem.
Ce cataclism întrezărisem
la îngînarea întunericului cu lumina,
la întîlnirea somnului cu deșteptarea?
Se spune ca atunci cînd ne întoarcem
din călătoriile prin noi înșine
putem întrevedea ce a fost și ce va fi!
E importantă fracțiunea de timp furat timpului.
E probabil singura particulã cu care-l putem înfrînge
sau macar amăgi...
Oricum dezamăgirea mea fusese atît de mare
încât uitasem totul cu desăvîrșire
din cauza durerii,
din cauza durerii sufletului,
marelui și des-durerosului meu suflet...
De ce mă chinui suflete?
De ce mi te arăți imagine a mea?
Păstrează-te în secretul tău ascuns,
oricum spre tine mă grăbesc.
Mă grăbesc fără s-o doresc,
cu viteza maximã a timpului
ce se scurge,
a implacabilei întîlniri cu...
chiar, cu cine?
Fir-ar să fie, tot nu-mi amintesc
oricît m-aș strădui!
Ba da! Un singur lucru mi-a rămas
ca într-o fotografie mișcată,
o mînă îmbătrînită
ce mă mîngîia pe cap
încercînd să mă împace...
cu ce? cu cine?
Cu cine m-oi fi întîlnit
în peregrinările mele prin alte lumi?
Ce mi s-o, ți s-o, ni s-o fi întîmplat?
Da știu că m-a afectat puternic
întîlnirea
sau ce naiba o fi fost...
parca nu avem și așa destule motive de plîns
sau de rîs, amar...
Uită-te numai la ciondăneala
partidelor politice
din care tot ele cîștigă
mereu!
Și noi niciodată.
Măsluit joc au inventat!
și dacă tot nu le-a dat nimeni
premiul Nobel
au găsit ei ce să-și dea
de la unul la altul
de la altul la unul
și iar la altul...
numai la mine nu ajunge niciodată...
si nici la tine!
Decît dacă accepți regulile lor,
stupidele lor reguli contrare a tot ce e
omenesc, a tot ce ține de
ființa bipeda,
regulile lor făcute parcă împotriva
florilor
și a muzicii
și a dragostei,
pentru că orice ar face împieteaza
totul
cu răsuflarea lor ponosită
cu atingerea lor urît mirositoare,
cu duhoarea privirii lor
ascunse îndărătul parbrizelor fumurii
acționate electric
Dar nu despre ei e vorba!
Despre ei nici nu poate fi vorba!
Oricum nu înseamna nimic
așa cum nici noi nu însemnăm...
chiar nu însemnăm nimic pentru nimeni?
Și atunci de ce?...
Mai bine mă culc la loc,
a început o nouă zi,
Și perna parcă s-a mai uscat...

AFLARE

Cu ascuțișul sânilor tăi tineri
ai străpuns platoșa de piele
a trupului meu,
ajungînd unde nu se poate ajunge,
în nepătrunsele, întunecatele unghere
ale inimii mele,
aducând cu tine o rază de lumină
ce a explodat inundându-mă de
culoarea soarelui și a zilei.
Apoi ai scrijelit cu ei
în cel mai ascuns colțișor,
uitatul magic cuvânt - IUBIRE.
După care ai plecat.
Poate ai sa revii, poate...

Iscatul foc doar, pâlpâie neştiut
şi doare să fie aflat,
pulsând, tânjind a păcat.
L-am stins cu nenumărate
blonde, cu brune roşcate,
dar incandescentul tăciune
deloc nu apune,
reapare mereu, mai dogoritor
arzându-mi setea de tine.
Condamnat sunt pe viaţă
la... TINE!

ANESTEZIA UNUI ZÂMBET

Din când în când,
și mult prea arareori deseori,
mai apucăm și noi să trăim.
Mai pătrunde sfredelul unei raze de lumină
până dincolo de granițele
de mâzgă și mal
cu care ne-au încercuit
latitudinile longitudinilor,
umbrind zâmbetul încă din fașă,
scurtcircuitând inițializarea sa
astfel încât prin Automatic Reboot
să nu se instaleze definitiv
în sistemul nostru de operare,
și așa destul de virusat de istorie...
Și totuși, uneori,
și numai când prinzi viteza maximă de conectare
pe autostrada informatică,
inflația biților poate degenera
într-un cumplit virus,
singurul ce poate regenera
viața,
denumit sintetic si mult prea virtual -
ZÂMBET.
În LCD-ul display-ului apare
o luminita necunoscută,
de la capătul tunelului -
și încet, încet,
toate interfețele încep
să îți zâmbească,
să îți răspundă politicos
la salut,
să îți întindă mâna
cu căldură,
regenerând astfel umanizarea.
Și intercomunicarea nu mai lasă de dorit...
Brusc, toate programele de muzică
se inițializează singure
emanând prin front, rear si chiar sub-woofer
toată istoria muzicii
de la vals la orgasm...
Toate Corel-urile
(de la Adobe la Photo Shop) delimitează
contururi din ce în ce mai complexe de flori
ce se auto-fill cu nemaivazute culori,
reinventând natura naturală,
aducând polenizarea până în pragul demenței,
toate sit-urile te ademenesc asemeni
sirenelor pe Ulisse,
e.mail-urile te mângâie
indecent de drăgăstos
și până și vocile gândurilor
zâmbesc și lansează
automat comanda
Recharge Human Energy.
Toate acestea țin însă
Doar cât un vis...
Antivirușii sistemului social
la care ai obținut apartenența
intră in alerta
scanând frenetic cum
și de unde
a aparut intrusul,
pe care-l vindecă apoi
cu Doctorul Norton
sau cine mai știe ce ThunderByte,
somându-te să apeși tu însuți Enter
pentru a proceda la
curățirea sistemului,
astfel încât să te autovaccinezi
împotriva vieții.
Și te supui,
că doar nu vrei să intri în lunga
și neagra listă
de crack-eri, hack-eri sau alți
prometei cibernetici.
Și odată executată eradicarea,
ecranul revine la normalitatea celor
256 de culori
(dacă nu cumva ai avut apetența
de a împinge iluzia până în modul
High sau True Color),
standardizarea sunetelor coboara la implicitul de 22 kHz,
caldele îmbrățișări ale claviaturii
îți produc sângerarea buricelor degetelor,
mlădioasa mângâiere a cablului de la mouse
sugrumă artera conjugală
(sau jugulară),
reinițializând la nivel microgenetic un proces
mort din fașă,
sortit inerent unui înec în propriile abisuri,
întreținut cu străjnicie însă
de cei aleși democratic
să ne distrugă sistematic.
Numai că
în adâncul oricărui procesor,
printre cristalele de Siliciu
există întotdeauna și instrucțiuni secrete,
nerelevate încă umilului
operator
ce se târaște
ajutat - împiedicat de tehnologie
pe o planetă altădată chiar frumoasă
denumită aprioric Pământ.

DE-A TREPLEV

De ce? am ucis aceastã pasãre?

Eram gelos pe ea

pentru cã stãpânea vãzduhul

deplasându-se serenã prin imensitatea verticalã?

Sau pentru cã avea - nebãnuind - posibilitatea

(atinsã de mine doar în vis)

de a se deplasa pe traiectoriile îngerilor?

Frumuseţea ei de statuie mişcãtoare

a fost rãpusã de mâna

cãlãului, ce am fost

pentru o clipã

astfel încât neodihna şi nesomnul

sã-mi devinã prieteni intimi

pe vecie...

Pentru cã veşnic voi cãuta,

ştiind cã e de negãsit,

rãspunsul la apriga întrebare...

Mai ales cã nici nu vreau sã îl gãsesc,

încã,

pentru cã odatã gãsit

el îmi va face

acelaşi lucru pe care

l-am fãcut cu aceastã mânã,

ce nu o mai pot privi nici cu gândul,

bietei, minunatei zburãtoare...

Cine naiba m-a pus sã mã joc de-a Treplev?